Samuel Hahnemann, părintele homeopatiei

Samuel Hahnemann (1755-1843) s-a născut în Meißen, Germania, fiind al treilea copil în familia unui pictor pe porţelan. În ciuda situaţiei materiale precare tatăl şi-a şcolit fiul, care în scurt timp v-a fi scutit de taxele şcolare­ datorită rezultatelor sale deosebite la învăţătură. Avea un talent deosebit în asimilarea limbilor străine, la vârsta de 12 ani directorul şcolii îi delegă atribuţia de a preda noţiunile de bază de limba greacă colegilor săi, mai târziu a aprofundat pe lângă greacă: latina, engleza, ebraica, araba, spaniola, franceza.

La vârsta de douăzeci de ani începe să studieze medicina la Leipzig, apoi la Viena, unde a sperat la studii la nivel mai înalt. Îşi câştigă existenţa din corepetări şi traducererea textelor de medicină şi chimie. Baronul Von Brukental, guvernatorul Transilvaniei pe acea vreme, îl desemnează pe Hahneman medicul său de familie şi bibliotecarul său personal, astfel tânărul cu probleme financiare ajunge în Sibiu. Aici a trăit un an şi nouă luni (1777-1779), majoritatea timpului l-a petrecut în biblioteca baronului, pe care a organizat-o cu mare grijă şi unde a acumulat o paletă largă de cunoştinţe în diverse domenii ale stiinţei şi literaturii, cu care mai târziu câștigă admiraţia în lumea ştiinţei. În1779 merge la Erlangen, unde obţine titlul de medic. O vreme practică medicina în Hettstadt, apoi în Dessau, timp în care îşi dă seama că metodele medicinei contemporane duce la alterarea și nicidecum la ameliorarea stării de sănătate.

În scrierile și corespondențele sale critică dur metodele terapeutice la modă,  exsanguinarea, înfometarea, băile calde, metode care erau folosite de către societatea medicală a Europei fiecare boală, deoarece asta „i-a scutit de orice efort intelectual (cea mai gra muncă sub soare!)” (Organon 60 § lábjegyzet). Maniera lui Hahnemann a fost hotărâtă, puterică, chiar dură față de cei cu care nu a fost deacord. Era o personalitate profund spiritulă și cu viziuni progresive, se considera pe el însuși un mijloc al lui Dumnezeu în a ajuta umanitatea, pentru el principalul era respectareavieții, iar menirea înviață i-a fost de a cerceta legile naturii, de a observa cu precizitate. Astfel a renunțat la practica medicală, și-a întors atenția către mineralogie, chimie și farmacologie, lucrările sale științifice fiind recunoscute de către societatea științifică. Continua să facă traduceri, deși trăia în condiții grele împreună cu soția și copii lui. Deși nu practica medicina, continuu avea idei inovatoare, pe care încerca să le investigheze, să le cunoască mai aprofundat, să le susțină.

Traducea Materia Medica lui Cullen, care a dedicat 20 de pagini pentru descrierea chininei extrase din copacul cinchona aborigen în America de Sud, care se folosea pentru tratamentul malariei. Cullen, profesorul universității din Edinburgh, explica eficiența chininei în tratamentul acestei maladii cu proprietatea ei de a fi amară. Hahnemann, fiind un cercetător înnăscut, nu s-a mulțumit cu această explicație și s-a hotărât să încerce pe sine efectele chininei. Lua de două ori pe zi 4 drahme (16g) de chinină și nota cu exactitate simptomele produse de chinină, iar acestea erau asemănătoare cu cele din tabloul clinic al malariei. Cu această observație el constată că cea ce produce simptome la omul sănătos, va vindeca aceleași simptome la omul bolnav. Deci acesta a fost momentul când el a descoperit sau reformulat, de fapt, principiul homeopatiei Similibus similia curentur. De asemenea, prin acest experiment i-a devenit clar, că efectele remediilor trebuie observate pe oameni sănătoși, numind aceste  observații proving. Atunci se scria 1790 și au mai trecut mulți ani, până când în 1796 își publică prima lucrare, care conține mai mult formulări teoretice, fiindcă încă nu avuse posibilitatea utilizării pe pacienți. Datorită cunoștințelor vaste din domeniul toxicologiei, farmacologiei, mineralogiei și chimiei și acelor numeroase observații efectuate pe oameni sănătoși (inițial pe el însuși, membrii ai familiei, prietenii apropiați și discipolii săi) a reușit încă pe parcursul vieții sale să înregistreze imaginea cuprinzătoare și detaliată a aproape o sută de remedii, care nu că i-ar fi făcut vreun rău, ba chiar l-au ajutat să trăiască în sănătate și capacități mentale clare până la sfârșitul vieții.

În 1805 s-a stabilit în Torgau, unde a implementat, a utilizat și a elaborat noul sistem de vindecare. Pentru metoda sa folosește denumirea de homeopatie din 1807. Publică neîncetat rezultatele obținute și prespectivele sale. Apare prima lucrare cu descrieri a 27 de remedii, printre care și acelea folosite în zilelor noastre: Aconit, Arnica, Belladonna, Chamomilla, Nux vomica, Pulsatilla etc. În 1810 publică "Organonul vindecării raţionale", mai târziu intitulată "Organonul artei de a vindeca", care a fost îmbunătăţită necontenit până la ediţia a 6.-a, publicată post mortem.

Din cauza războiului și condiţiile grele s-a mutat înapoi la Leipzig (1811), unde  a încercat să predea metoda studenților la medicină, dar în acest scop nu a avut succes, datorită contra-propagandei colegilor profesori și medici. A avut doar puţini discipoli adevăraţi, dar s-au oferit câţiva adepţi şi ajutoare, perioada aceasta dovedindu-se una foarte fructuoasă, mai ales în cea ce priveşte provingurile. El personal conducea provingurile şi nota simptomele. Folosindu-se de enormele cunoștințe farmacologice, inițial utiliza tincturi mamă și prima diluție decimală ale remediilor solubile, iar pentru cele insolubile folosea metoda triturației și sucusări. Persoanele examinatoare luau remediul până când apăreau simptome, pe care le notau cu grijă, în ordinea apariției. Aceste informații coroborate cu cele cunoscute din toxicologie au fost adunate în "Materia Medica Pura", care a fost publicată în 6 volume în perioada 1811 – 1821. În 1812 a prezentat o disertație universitară în limba latină, în care a demonstrat că Helleborus albus este identic cu Veratrum album, o altă dovadă a cercetărilor profunde și a culturii vaste hahnemanniene. Anul 1813 avea să fie un an al succesului pentru Hahnemann, când pe marea epidemie de tifos din Germania rezultatele obținute cu homeopatie pentru moment au redus la tăcere pe critici. În ianuarie anul următor publică un articol despre posibilitățile de tratament în tifos, și relatează despre eficiența clinică a Bryoniei și a Rhus toxicodendron.

Remediile care le utiliza, le pregătea el însuși și sfătuia homeopații să facă la fel, cea ce a stârnit o mare indignare în rândul farmaciștilor din Leipzig care au înaintat o acuzație împotriva lui, fiindcă trata cu medicamente proprii (exista o lege relevantă care proteja pacienții de șarlatani). Mai târziu, instanța a permis ca Hahnemann să își pregătească propriile sale remedii, în anumite circumstanțe, ceea ce a însemnat un fel de recunoaștere a noii metode. Din cauză că i-au retras dreptul de pregătire a remediilor, el a părăsit Leipzigul, și la invitația marelui duce Fredrick s-a mutat la Kothen să devină medicul personal al domniei sale, și i s-a acordat posibilitatea să își practice metoda pe teritoriul ducatului cum își dorea. Dealungul a mulți ani a investigat, a încercat să înțeleagă originea bolilor și procesul vindecării, ca în 1828 să publice una dintre cele mai importante lucrări ale sale "Bolile cronice", în patru volume. În această lucrare stabilește teoria miasmelor, cea ce a stârnește mare zarvă în lumea medicală, atât în cea convențională cât și în cea homeopată. În această vreme are deja mulți adepți, homeopatia a câștigat teren, din 1821 apare și o revistă homeopată la fiecare patru luni în Leipzig, iar în 1833 își deschide porțile primul spital homeopatic, tot în Leipzig.

În 1830 Hahnemann își pierde soția. Cu cinci ani mai târziu, la vârsta de 80 de ani se căsătorește cu Marie Melanie d'Hervilly, o fostă pacientă de treizeci și ceva de ani, împreună cu care se mută la Paris în 1835. Aici își va continua activitatea și reușește să stabilească o practică medicală de succes. Parisienii erau mult mai deschiși către homeopatie, nevasta lui i-a fost un studentă devotată și ea însăși a devenit homeopat excelent. În ultima perioadă a vieții a dobândit o mare reputație, a trăit o viață fără nevoi, având o conștiență clară, minte ageră. A terminat a șasea ediție a Organonului și a doua a Bolilor cronice, a implementat teoria miasmelor, a folosit potențe mai înalte (până la C60) și și-a perfecționat metodele de administrare. A murit în 1843, este înmormântat la Paris.

Aforismele formulate în Organon sunt elocvente și poartă sfaturi profunde pentru fiecare medic.

Organon 1§: “Datoria supremă a medicului, singura sa datorie, este de a-i face sănătoşi pe oamenii bolnavi- să-I vindece .(…)”

Organon 2§: “Idealul cel mai înalt al terapiei este restabilirea sănătăţii rapid, blând, permanent; îndepărtarea şi distrugerea întregii boli pe calea cea mai scurtă.”

Organon 4§: “Astfel, medicul este un veritabil ocrotitor al sănătăţii dacă el cunoaşte lucrurile care perturbă starea de sănătate şi induc starea de boală şi dacă ştie cum să-i ferească pe oamenii sănătoşi de ele.”