Teoria unică a dezvoltării bolii - un “continuum” al procesului inflamator

George Vithoulkas, Stefano Carlino

Academia Internatională de Homeopatie din Alonissos-Grecia

Articol publicat in Medical Science Monitor

Sumar

Tema acestui articol a fost inspirată de întrebarea pe care mi-a pus-o un copil: “De ce m-am îmbolnăvit?”. Nu este uşor de răspuns la această întrebare foarte interesantă.De la naşterepână la moarte se observă un continuum al stărilor patologice prin care o persoana trece de-a lungul întregii sale vieţi. Organismul ca întreg suferă profund ori de câte ori trece printr-o afecţiune acută sau cronică tratată greşit sau neglijată.

În istoricul medical al pacientului, bolile acute şi cronice se constituie într-o înlanţuire fixă de răspunsuri imune, ce formează un adevărat “continuum” astfel încât starea prezentă este rezultatul final în timp al acestui continuum.

În această prezentare susţinem ideea că supresarea bolilor prin abuz de medicaţie alopată sau alte mijloace, de cele mai multe ori , depăşeşte mecanismele naturale de apărare ale organismului  şi forţeaza sistemul imun să aleagă o cale de compromis, abordând o linie de apărare situată mai profund, care se va constitui în debutul unei noi patologii, cronice.

Astfel, inflamaţia,caracteristică iniţial unei boli acute, poate continua pe un plan mai profund ca proces inflamator subacut. Iată de ce bolile inflamatorii acute trebuie tratate cu multă grijăîncă de la începutul lor,în copilărie, pentru a nu forţa sistemul imunitar să aleagă soluţii de compromis. Tot în acest articol este sugerată ideea că toate bolile cronice degenerative au un caracter inflamator subacut şi că “inflamaţia” reprezinta principalul parametru comun tuturor bolilor.

Cuvinte cheie- Teoria unică a dezvoltării bolii – un “continuum” al procesului inflamator – Homeopatie – Febră – Boli acute şi cronice – Inflamaţie subacută – Teorie unică.

Background

Existăun “continuum”în secvenţialitatea bolilor naturale acute sau cronice de-a lungul vieţii unei persoane de la naşterea sa până la moarte. Starea generală de sănătate a unui individ se deteriorează continuu atunci când acesta are un sistem imunitar slăbit şi dacă bolile sale acute nu sunt tratate corect . Bolile acute din timpul copilăriei (nu cele epidemice ,care se manifestă mai ales la sistemele expuse la mediul extern, si anume sistemele respirator, digestiv si cutanat),  trebuie tratate cu mare grijă, atenţie şi să nu fie supresate cu medicaţie administratăîn mod excesiv, altfel acutele vor continua sub o altă formă cum ar fi aceea a unui proces inflamator subacut , declanşând manifestarea predispoziţiilor genetice ale organismului şi  astfel apariţia unei boli cronice degenerative. De asemenea, toate stările cronice au un caracter inflamator şi acea “inflamaţie” constituie principalul parametru care caracterizează toate bolile.Atunci când un organism produce febrăînaltă,dacă este stresat în mod repetat, într-un mod agresiv, cu medicamente chimice puternice sau administrate excesiv, sistemul imun, aflat deja într-o stare afectată, poate ajunge săfie într-o astfel de măsura periclitat încât săîşi piardă capacitatea de a produce febrăînaltă, chiar şi atunci când vine în contact cu germeni virulenţi [1]. Unul dintre cele mai bune exemple este sindromul de oboseală cronică, denumit altfel şi “sindromul post-viral”. Se ştie că după o infecţie virală e posibilă apariţia unei astfel de stări cronice [2] caracterizată prin stări debilitante de obosealăşi slăbiciune musculară, febră “uşoară”, adenopatii dureroase, cefalee şi depresie.

Un alt exemplu este hepatita virală acută care poate continua ca o disfuncţie hepatică cronicăşi în final ciroza hepatică [3], la fel şi reumatismul articular acut care poate continua ca o afecţiune cronică cardiacă [4-12].De asemenea, e binecunoscut faptul că persoanele vârstnice au o capacitate mai redusă de a produce febră inaltă atunci când sunt expuse la un agent infecţios [1,13]. În toate aceste cazuri, când oprim cu brutalitate o reacţie febrilă produsă în cadrul unei infecţii virale,folosind variate mijloace supresive, starea generală de sănătate va fi puternic periclitată. Concomitent,debutează o nouă patologie cronică degenerativă, pentru care organismul are predispoziţie genetică.

Ne putem pune întrebarea “Care este relaţia între procesele inflamatorii cronice şi bolile cronice caracterizate prin exacerbări acute?” şi de asemenea, “E posibil ca acestea să formeze una şi aceeaşi linie a perturbării de bază?”.

În stările acute, dupa intervenţii agresive utilizând substanţe chimice puternice, organismul va resimţi o scădere a stării sale generale de sănătate, renunţând la liniile de apărare situate periferic, şi mutând linia de apărare la un nivel mai profund. Scăderea mecanismului de apărare va urma un plan ierarhic ce pare a fi un arhetip comun tuturor oamenilor - infecţiile periferice vor pătrunde la un nivel tot mai profund. De aceea putem creiona ipoteza că sistemul imun, al cărui scop major este să menţina viaţa cu orice preţ este astfel structurat încât să răspundăşi să reacţioneze diferit pe diferite planuri. Sistemul imun are mai multe linii de apărare. Prima linie de apărare va fi să producă febră înaltă. Dacăorganismul pierde această abilitate datorită deficienţei sistemului imun, va intra în acţiune a doua linie de apărare care înseamnă producerea unui proces inflamator subacut, care este mult mai extins, şi de aceea mult mai istovitor, implicând organe şi sisteme vitale [14,15].

Complexitatea infinită a fiinţei umane

Dacă luăm în considerare fiinţa umană ca întreg ,cu inteligenţa sa, sentimente, limbaj, capacităţi cognitive şi creative, niciun alt organism de pe planetă nu este atât de complex şi multidimensional ca şi  organismul uman. Din acest motiv, nu poate exista vreo testare biochimică care să ne furnizeze un răspuns cu adevărat pertinent asupra nivelului de sănătate al unui individ la un moment dat. Testele de laborator pot da doar o idee grosieră despre ceea ce se întâmplă la nivel biochimic la un moment dat, însă nu ne pot spune adevarul despre starea generală de sănătate. Vom încerca săprezentăm în acest articol câţiva parametrii care vor ajuta medicul practician săîşi formeze o mai bună idee asupra stării generale de sănătate a unui pacient.

Rolul mediului înconjurător în producerea şi modelarea bolilor

De obicei, bolile încep să se manifeste încă din primele zile de viaţă, când nou născutul face faţă mediului extern, ostil. Trăim într-un mediu exterior în care există germeni patogeni, sau substanţe care obligă organismul la autoapărare.Dacă procesul bolii va fi pus în mişcare sau nu, depinde de relaţia dintre capacitatea de adaptare şi apărare a individului pe de o parte, şi capacitatea agentului patogen de a pune la încercare sănătatea individului, pe de altă parte. Pentru ca o boalăsă debuteze la o anumită persoană, trebuie în mod necesar să existe un stresor, însă în acelaşi timp sistemul său imunitar trebuie să fie slăbit şi să aibă o susceptibilitate la acel agent patogen. Acest lucru este adevărat pentru primul nivel, de exemplu poate fi un microb şi un organism susceptibil la acel microb ceea ce duce la o infecţie microbiană, sau poate fi determinat de o substanţa chimică la care organismul este expus şi la care acesta a devenit sensibilizat, acest lucru ducând la debutul unei boli [16,17].

Rolul stilului de viaţă în generarea bolilor

Un alt motiv important pentru care ne îmbolnăvim este că bolile sunt de multe ori rezultatul propriului nostru mod de viată, viciilor, obiceiurilor alimentare, gândurilor, lucrurilor prin care încălcăm legile naturii. Dacă alegem să depăşim aceste limite, pe care natura le-a stabilit, în mod inevitabil vom pierde echilibrul şi homeostazia. De exemplu, dacă ne solicităm dincolo de o anumită limită de toleranţă, la un moment dat organismul va reacţiona dezvoltând o boală. Dacă ne hrănim sentimentele negative putem provoca o stare patologică inerentă.

“Predispoziţia la anumite boli”

Mediul înconjurător şi stilul de viaţă nu sunt suficiente pentru a determina apariţia bolii, trebuie să mai existe un factor patogen  la care organismul uman să fie sensibilizat, debutând astfel o boală acută .E un fapt binecunoscut că din doi sau mai mulţi bărbaţi care au  contact cu o femeie infectată cu gonoree,e posibil ca doar unul sa se îmbolnăvească. Organismul dezvoltă o boală atunci când are o predispoziţie, o slăbiciune faţă de un anumit factor patogen (Nu toată lumea va dezvolta tuberculoză atunci când este expusă la Mycobacterium Tuberculosis). Cu alte cuvinte, organismul se îmbolnaveşte atunci când relaţia dintre stresor şi puterea mecanismului de apărare a unei persoane este în favoarea stresorului, iar dacă supremaţia stresorului este copleşitoare, e cazul în careacestava putea chiar ucide pacientul. Deşi cea mai mare parte dintre predispoziţii sunt moştenite [18-21], folosirea unor anumite medicamente, cum sunt antibioticele [22-31] sau expunerea la radicali liberi sau la alte substaţe chimice din mediul extern [32,33] pot cauza mutaţii în ADN şi pot duce la dezvoltarea unei predispoziţii “dobândite”, prin afectarea unor organe şi ţesuturi. În orice celulă sunt zilnic alterate în jur de 10 4 baze ADN şi pentru a menţine integritatea genomică, fiecare celulă repară zilnic aceste defecte. Din fericire acest mecanism extrem de complex este foarte eficient, însa disfuncţia acestuia poate juca un rol important în apariţia unei noi predispoziţii [34].

Supresia bolilor acute duce la apariţia bolilor cronice

Săîncercăm să ducem această idee puţin mai departe: avem boli pe care le numim acute şi boli care sunt cronice şi degenerative. E important să clarificăm de ce o persoana face o boală acutăşi nu o perturbare cronică. Vrem să descoperim ce se întamplă de fapt în cazul unei persoane care se naşte şi are probleme de sănătate şi cum evoluează aceste probleme de-a lungul vieţii acesteia. Aproape oricine are probleme de sănătate. Nu există niciun copil care să nu aibă potenţial probleme de sănătate, fie acute, fie cronice ce se pot declanşa la un moment sau altul. Privind din punctul de vedere al manifestării febrile, tabloul general al bolilor care afectează fiinţa umană e caracterizat prin doua grupe principale, unul cu febrăînaltăşi altul cu febră joasa sau fară febră. Principalul scop al acestei prezentări este să arate care este relaţia care existăîntre aceste boli la una şi aceeasi persoană, altfel spus, să arate căîntr-un anumit organism există un continuum care determină reacţia sistemului său imunitar. O observaţie foarte interesantă este aceea că multe boli cronice prezintă perioade de exacerbare şi remisiune [35-44]. Să luam exemplul unei persoane care suferă de epilepsie. În stadiul de crizăva avea o convulsie epileptică, dar atunci când nu are crize, oare ce schimbări apar în organismul său şi ce modificări trebuie să se producă astfel încât să apară o nouă criză epileptică? Aceeaşi întrebare e valabilăşi pentru scleroza multiplă, astmul bronşic, febra fânului şi alte boli cronice degenerative. Iată de ce ,e legitima următoare întrebare: “din moment ce organismul face aceste recăderi ,sunt oare exacerbările acute din timpul evoluţiei unei boli cronice comparabile cu afecţiunile acute?” Dacă am putea înţelege cum funcţionează organismul, vom putea ajunge la o teorie a dezvoltării bolilor complet diferită de ceeaceînvaţă studenţiiîn facultăţile de medicină convenţională. Studenţii sunt învăţaţi în şcolile medicale cum să deosebească bolile cronice de cele acute,învaţă despre diferite sindroame, cum sunt caracterizate toate bolile acute şi care trebuie să fie abordarea în fiecare situaţie, cu tratament specific. Sunt oare aceste cunoştinţe suficiente pentru ca un medic să vindece un pacient care se prezintă cu o criză de astm? De regulă, medicul ştie foarte bine ce trebuie să facă în crizele de astm – prescrie bronhodilatatoare, sau dacă este o criză foarte puternică administrează corticoizi şi pacientul va depaşi criza fără probleme.

Puţin mai târziu însă, crizele vor reveni şi starea lui se vaînrăutaţi. De-a lungul anilor, crizele se vor înmulţi, vor deveni tot mai rezistente la tratament şi vom ajunge să ne confruntăm cu pacienţi cum a fost cel pe care l-am tratat recent şi care abia putea respira şi vorbea cu mine stând aplecat în faţă. Aşa cum e scris în “Scientific American Magazine” din iunie 2000, pag 30.: “Astmul la nivel mondial”: “Astmul era rar in 1900, dar in zilele noastre a ajuns să se răspândeasca ca o epidemie; În Statele Unite sunt afectaţi mai mult de 15.000.000 de oameni, de până la de 10 ori mai mult decât în multe alte ţări din lume. Conform OMS ucide 5.000 de americani în fiecare an, mai ales adulţi în vârstă, iar la nivel mondial mor de astm 180.000 de oameni anual. Nu este complet înţeles de ce a crescut ponderea cazurilor de astm, dar studiile arată o incidenţă crescutăîn ţările vestice, mai ales cele vorbitoare de limba engleză în timp ce boala e aproape absentăîn zone rurale din Africa”. De asemenea, Academia Americană de Alergie Astm& Imunologie evidenţiază date statistice îngrijorătoare în ce priveşte creşterea incidenţei astmului [45]. Modul în care sunt tratate bolile în ţările vestice, evident că nu este aşa cum ar trebui să fie, adică curativ. Prin supresarea simptomelor, putem avea iniţial impresia că boala în întregul ei se ameliorează dar apoi, aceasta se agravează tot mai mult. Este ca şi cum ai avea pe aragaz o oală sub presiune (cauza bolii), vezi cum ies aburi prin supapa de siguranţă (simptomele)  şiîn loc să stingi arzătorul (îndepărtând cauza) închizi valva de siguranţă (supresia simptomelor), determinând astfel creşterea periculoasă a presiunii din interiorul vasului.

În practica de zi cu zi s-a demostrat existenţa unei relaţii între amigdalectomie şi apariţia sindromului inflamator intestinal [46,47] ,deoarece îndepărtarea chirurgicală a amigdalelor care par a fi pentru pacient sursa problemelor sale de sănătate, poate cauza boli mult mai profunde şi mult mai grave.

Începând din sec. XVII-XVIII, supresarea hemoroizilor, menstrelorşi erupţiilor cutanate au împins perturbarea spre interiorul organismului determinând apariţia astmului şi dispneei [48]. Dacă privim statisticile oficiale ale guvernului SUA de la începutul secolului trecut, în ce priveşte rata deceselor, vom observa scăderea mortalitaţii prin boli infecţioase, dar creşterea mortalitaţii prin cancer [49]. Cu alte cuvinte este clar că am asistat la deplasarea patologiei spre un plan mai profund. Scăderea mortalitaţii datorită bolilor infecţioase nu s-a datorat introducerii antibioticelor şi vaccinurilor, pentru că acestea au fost introduse când deja exista o tendinţă la scădere a acestor boli [50]. În mod analog constatăm o creştere îngrijorătoare a incidenţei autismului la copiii americani din 1992-1993 la 1999-2000 de aproximativ 2,500 % [51]. Ca terapeuţi, avem responsabilitatea săacordăm  atenţie sporită acestor fenomene.

Totalitatea simptomelor ca reacţiea organismului, în încercarea de a se reechilibra

Revenind la crizele de astm, ceea ce interesează medicina zilelor noastre este fie posibilitatea de a reduce severitatea crizelor, fie aceea de a vindeca pacientul. Care sunt parametri care ne spun dacă pacientul poate fi vindecat? Aceşti parametri sunt de mare interes pentru medicul practician.Un copil care a avut boli acute recurente, se intreabă “De ce mă tot îmbolnăvesc? Prietenul meu de la şcoală nu se îmbolnăveşte sau cel puţin nu i se întâmplă atât de des ca mie.” Probabil că răspunsul poate fi găsit luând în considerare în primul rând complexitatea individului şi ereditatea sa specifică. În cadrul acestei predispoziţii ereditare, pentru a supravieţui, mecanismul său de apărare încearcă să se adapteze la mediul înconjurător, menţinând homeostazia, fără a fi necesară manifestarea unei serii de simptome patologice. Manifestând simptome patologice, organismul încearca de fapt să restabilească echilibrul pierdut. Când e foarte cald, de exemplu, pentru a se răcori, reacţia organismului este să transpire. Dar dacă racirea se produce brusc, sistemul va reacţiona generând o “raceală comuna”, care pentru a readuce echilibrul, va dezvolta febră, ducând reacţia la nivel patologic. A spune că simptomele sunt manifestări negative care trebuie eliminate sau supresate, este o pură invenţie intelectuală. Simţim dureri la nivelul unei articulaţii atunci când partea afectată necesită imobilizare pentru a minimiza perturbarea locală ,repauscare să permită o cât mai bună şi rapidă recuperare. Supresia durerii – care pe de o parte dă libertate mişcării – poate uneori duce la leziuni organice severe; apariţia unui simptom este de aceea, un mecanism util. Biologia considera ca există un mecanism de evoluţie şi un mecanism de adaptare.Iată de ce, de exemplu, ar trebui să presupunem faptul că bolile epidemice ale copilăriei sunt necesare pentru a antrena sistemul imun  şi  să îl facă mai puternic, pentru a putea supravieţui mai târziu.

“Semnificaţia simptomelor”

Am putea lansa ipoteza că adesea bolile acute sunt de fapt procese de învaţare care trebuie întelese de medic în aşa masură încât acesta să evite sau să prevină supresia şi transformarea lor în boli cronice.

Atunci când un organism pătrunde pentru prima dată într-un mediu nou, el trebuie să înveţe în ce direcţie să îşi dezvolte şi întărească sistemul imun. Organismul işi exprimă prin simptome disconfortul, iar în simptome exista atat de multă informaţie extrem de utilă pentru medici, încât îi poate orienta în tratamentul pacienţilor, şi îi face capabili să răspundă la întrebări ca aceata: “Boala mea poate fi vindecată?” sau “Pot fi ajutat şi în ce măsură?”.În cazurile cronice, medicul alopat poate afirma foarte rar că poate vindeca un pacient . Ce vaputea să spună este că va asigura pacientului medicaţia care îl va face să se simtă mai confortabil, şi durerile şi toate celelalte simptome nu îl vor mai deranja atât de mult.

El însă nu va putea să afirme,de exemplu, că un anume pacient va fi vindecat. În homeopatie, lucrurile sunt puţin diferite. Cu alte cuvinte, folosind informaţia dată de “totalitatea simptomelor”,   în multe situaţii medicul poate spune dacăun pacient anume va fi sau nu vindecat.

Mecanismul de apărare şi ierarhiaexistentă în organismul uman

Orice organism viu, indiferent dacă aparţine regnului animal sau vegetal [52-58] are propriul mecanism de apărare, iar medicul, în măsura în care e posibil, trebuie să găsească “cheia” corespunzatoare modului în care fiecare organism reacţionează la boli. Aceasta este o regulă de bază în homeopatie. Faptul că la nou născut bolile apar mai cu seama în parţile periferice ale corpului , nu e un lucru întâmplător. Pediatrii sunt cu toţii de acord că în copilarie sunt afectate preponderent sistemul respirator, digestiv şi pielea.Aceste trei sisteme ţin de contactul pe care îl avem cu mediul înconjurător. Sistemele acestea sunt în măsura cea mai mare asaltate de diferiţi microbi şi substanţe chimice,  cauzatoarede boli caracterizate prin febră înaltă, pe care noi le numim “acute”. Sistemul urinar cu rinichii, sistemul vascular cu inima şi sistemul nervos cu creierul, sunt mai puţin vulnerabile , mult mai protejate şi în prima copilarie sunt mult mai rar afectate de infecţii acute. Acest lucru se întamplă deoarece sistemul imunitar al copilului este într-o stare destul de bună şi în general copilul are un nivel de sănătate mai bun decât un adult. Este evident că o inflamaţie cutanată,  intestinală  sau a bronhiilor este mai puţin periculoasă pentru viaţa pacientului decăt o inflamaţie renală, cardiacă sau a creierului. ,,Barierahemato-encefalică (BHE) asigură o protecţie anatomică şi fiziologică pentru sistemul nervos central (SNC), reglând strict intrarea  multor substanţe şi celule sangvineîn sistemul nervos central [59],acest lucru indicând modul în care organismul protejează activ sistemele care sunt vitale pentru supravieţuire.

Trebuie să acceptăm că organismul menţine o ierarhie a organelor şi sistemelor sale, din moment ce este vizată o protecţie specială a unora din aceste sisteme şi organe. Din acest motiv, va încerca să păstreze perturbarea pe un plan cât mai periferic, şi cât mai departe posibil de organele şi sistemele mai importante. Primele infecţii pe care le observăm la copii sunt cele ale căilor respiratorii superioare; la început vor fi amigdalite, rinofaringite, răceli comune  etc, [60] şi nu encefalite, meningoencefalite sau infecţii ale sistemului nervos central în general. Amigdalele sunt porţi de apărare care ţin infecţia departe de plămân, organ mai central situat, ca să fie prevenită astfel o infecţie mai gravă, care ar putea pune viaţa în pericol. Organismul are o regulă, o inteligenţă, care nu este exprimată într-un mod logic, dar dacă luăm în considerare aspectele menţionate mai sus, este exprimată într-un mod pe care, noi îl putem observa. De exemplu, un copil face amigdalită şi primeşte antibiotic, dar curând după aceasta apare altă infecţie iar în următorul ancopilul va prezenta infecţii recurente tratate din nou şi din nou cu antibiotic. Peste înca un an, copilul s-ar putea să nu mai facă tonsilite, ci să facă în schimb traheo-bronşite infecţioase, pentru care va primi din nou tratament antibiotic. În câţiva ani, organismul, deja slăbit, va face direct infecţii pulmonare şi pneumonii. Sunt afectaţi de această dată plamânii (cu pneumonie), care sunt organele cele mai importante ale sistemului respirator. Înainte de instalarea patologiei astmatice apar foarte frecvente crize de rinită alergică, mai ales atunci când rinita este supresată cu agenţi farmacologici [61-67]. Altfel spus, perturbarea părăseşte zona căilor respiratorii superioare, zona periferică a aparatului respirator şi continuă tot mai profund în sistemul de organe spre un organ absolut necesar pentru supravieţuirea individului. Daca aceasta ordine ierarhicăesteunprincipiu arhetipal,valabil pentru toţi oamenii, mecanismul de apărare alege să menţină inflamaţia la nivel periferic (amigdale), care la acel moment reprezintă cea mai bună posibilitate, şi aceasta reacţie ar trebui să fie respectată de medicii care înţeleg şi acceptă aceste principii. Terapia aleasă în astfel de cazuri ar trebui să nu supreseze deci procesul inflamator împingându-l la un nivel mai profund, ci să susţinăorganismul, ajutându-l să depaşească această problemă.

Să luam în discuţie un alt sistem, cel reno-urinar. Avem un pacient cu infecţii repetate ale tractului urinar, care în cele din urmă a dezvolat cistită interstitială, sindromul vezicii dureroase [68] sau apare afectarea definitivă a rinichiului [68]. Când investigăm istoricul personal al fiecaruia dintre aceşti pacienţi, vom observa un proces similar. Iniţial organismul încearcă să mentină infecţia la un nivel periferic şi mult mai superficial, şi de aceea mai puţin periculos pentru întregul organism. Intervenind însă cu medicaţie chimică puternică, nu lăsăm perturbarea la nivel periferic, determinăm afectarea sistemului imunitar [70-74] şi forţăm infecţia să continue într-un plan mai profund, până atinge şi infecteaza partea cea mai profundă a acestui sistem, care în acest exemplu sunt rinichii. Să luam un alt exemplu. Existăpacienţi care fac uşor diaree şi asta datorită anumitor tipuri de agenţi infecţioşi; aceste boli diareice sunt tratate cu medicaţie chimică şi uneori antibiotic, iar in cele din urmă, se dezvoltă colita pseudomembranoasă, [75-77]  care este controlată cu alte medicamente alopate.După un timp, poate apare colita ulceroasă sau în final cancerul de colon [78-84].Tratamentul antibiotic cauzează modificări ale florei intestinale, favorizând dezvolarea unor tulpini anaerobe, care în mod normal sunt prezente doar în puţine colonii, şi care încep să se dezvolte peste masură. Ca rezultat al dezvoltării exagerate a acestora, întreg organismul poate fi serios afectat. S-a emis recent ipoteza, conform careia calitatea microflorei intestinale poate juca un rol important în patogenia autismului, şi această ipoteză este tot mai acceptată [85-87]. Toate aceste situaţii sunt similare în urmatorul aspect particular: la inceput, în toate cazurile organismul încearcă să menţină perturbarea la un nivel superficial, periferic, care e mai uşor de tratat. Întrebarea este dacă noi înţelegem acest principiu şi încercăm să menţinem perturbarea la nivel periferic sau ignorăm acest principiu vital, continuând să supresăm manifestarile din bolile acute. Majoritatea tulburărilor cronice încep încă din timpul perioadei de sugar, când mulţi copii prezintă erupţii cutanate, care sunt apoi tratate cu corticosteroizi – erupţiile cutanate fiind supresate, se împiedică exprimarea cutanată a unei perturbari mai profunde. Se prescriu adesea antibiotice pentru prevenţia infecţiilor urinare, fără să existe manifestări prin simptome ci doar pentru că există uroculturi pozitive pentru anumite tipuri de bacterii. Nu există nicio cercetare din partea vreunui medic, ca să afle de ce organismul “are nevoie” de aceste colonii de bacterii, şi ca regulă, se prescriu antibiotice puternice. Cu siguranţă, acesta nu este modul cel mai bun de a trata bolile, şi multe din gândurile şi ideile provocatoare din acest articol merită să fie luate în considerare. În Statele Unite, de exemplu, ultimele statistici menţionează că există 328.000 de pacienţi cu insuficienţă renală, care urmează hemodializă, ceea ce reprezintă un număr înfricoşător. De ce în trecut nu a existat un numar atât de mare de pacienţi cu insuficienţă renală? Când studiem istoricul patologic al acestor pacienţi, găsim că ei au avut în mod repetat infecţii  urinare joase ,care au fost tratate cu antibiotice. În continuare, infecţiile s-au manifestat mai profund, la nivelul vezicii urinare, apoi in pelvis (pielonefrite), şi în final la nivelul rinichilor (glomerulonefrite), care afectează puternic aceste organe importante. Intrebarea este “În ce masura antibioticele sunt responsabile pentru acest curs al evenimentelor?”.

Bolile, ca rezultat al unei înlănţuiri de evenimente

Ceea ce ne interesează, este să vedem dacă bolileîn final apărute la oameni ,boli care îşi fac apariţia la fiecare individ în parte, sunt cumva legate între ele într-o înlanţuire de incidente patologice care la început se manifestă ca stări inflamatorii acute, având ca rezultat final apariţia unei boli degenerative cronice. De exemplu cineva face poliartrită reumatoidă sau orice altă boală degenerativă cronică şi conform medicinei convenţionale ne gândim că acesta este un eveniment întâmplător, însa întrebarea care se pune este următorea:“Este acesta un eveniment accidental sau este rezultatul unui parcurs precis, aproape matematic de evenimente patologice care au condus pacientul spre această stare finală?”. Este foarte important să vedem dacă această stare, care apare la 35, 40, 50 sau 55 de ani, e legată cumva de întregul istoric medical al pacientului. Din experienţa mea, analizând istoricul medical a mii de pacienţi de la naşterea lor, la copilarie şi până la momentul la care s-au prezentat pentru consult cu probleme cronice, am descoperit faptul că, în mod invariabil, sistemul lor imunitar a încercat să menţină perturbarea la nivel periferic prin producerea unei reacţii inflamatorii la nivelul organelor fără importanţă vitală cum sunt amigdalele, reacţionând faţă de agenţii patogeni cu febră înaltă, şi că această  reacţie a fost aproape întotdeauna rapid supresatăcu substanţe chimice medicamentoase puternice.

Datorită tratamentelor puternice administrate în timpul inflamaţiilor acute, organismul nu a fost lăsat să îşi deruleze toate procesele biochimice necesare, care ar fi putut restabili homeostazia pierdută, acesta adoptând în final o a doua linie de apărare, declanşând un proces inflamator subacut ceea ce înseamnă apariţia unei stări cronice. Putem presupune că intervenţia cu medicaţie chimică puternică nu a acordat suficient spaţiu şi timp organismului să se reaşeze, pentru a redeveni capabil să se apere împotriva urmatorului asalt microbian.

 Este binecunoscut faptul că ,trecând prin experienţa bolilor epidemice, sistemul imun învaţă cum să se apere. Când nu este permis ca acest proces să aibă loc, organismul va avea un sistem imun slăbit, nu unul puternic. La fel de adevărat este, desigur, şi faptul că unii pacienţi vor muri dacă lăsăm toate afecţiunile acute să evolueze în mod natural. Uneori “pneumonia” va depaşi mecanismul de apărare şi pacientul va sucomba. Aceasta este evoluţia tuturor bolilor acute – au o perioadă prodromală, un punct culminant şi un final, care va avea ca rezultat fie vindecarea (lisis-disolutie),fie decesul. Aici îşi poate aduce contribuţia homeopatia şi alte metode alternative. În loc ca infecţia să fie supresată,administrând un remediu homeopat care produce simptome similare cu cele ale bolii, întărim mecanismul de apărare, astfel fiind posibil să ajutăm organismul să depaşească într-un mod natural faza acută. Reuşim astfel să sprijinim organismul să îşi recâştige starea de echilibru. Am vorbit anterior despre o teorie pe care am numit-o “Teoria unică a dezvoltarii bolii – un continuum al procesului inflamator”. Conform acestei teorii, toate bolile cronice şi toate bolile degenerative cronice natural apărute sunt de fapt “procese inflamatorii” [88]. Principala diferenţă între procesul inflamator dintr-o stare cronică şi o inflamaţie acută este manifestarea febrei înalte din timpul fazei acute [89-98].

 Când are capacitatea de a produce febră înaltă, organismul este într-o stare relativ buna de sănătate. Când pierde această abilitate, înseamnă că nu mai permitem caprocesul inflamator să rămână la nivel periferic, şi de această dată procesul inflamator se deplasează la un nivel mai profund, la un organ vital sau chiar în întregul sistem (exemplu: lupusul eritematos sistemic). Apare astfel o nouă situaţie în care acum organismul este “ros” pe dinăuntru de un proces inflamator subacut, cu febră joasă sau fără febră, totodată însă fără posibilitatea unei disoluţii (lisis). Dimpotrivă, din acest moment se declanşează un proces inflamator subacut care distruge în mod constant, continuu, alte zone şi asistăm la o continuă agravare a stării cronice [99-108].

Suntem în faţa unei inflamaţii asemănătoare celei acute, situate periferic, dar de data aceasta la nivel mai profund şi, în ciuda eforturilor sale sporadice, organismul nu o va mai putea depaşi, generând febră înaltă. De exemplu persoanele care suferă în mod obişnuit de migrene, afirmă că au atacuri migrenoase periodice [109-114]. de exemplu, de 2-3 ori pe săptămână. În astfel de cazuri, dacă ne-am întreba, am afla că înainte de debutul migrenelor, pacientul a avut câteva boli acute cu febră mare, de exemplu amigdalite, cistite sau bronşite, care au fost tratate greşit şi supresate.  Este de fapt aceeaşi inflamaţie căreia nu i s-a mai îngăduit săse exprime sub forma amigdalitei, şi de acum organismul şi adună fortele şi în mod repetat  face câte  un efort de a reproduce starea acută originală. Acest efort este resimţit de pacient sub forma unui sindrom pe care noi îl numim migrenă sau cefalee periodică. Acum câţiva ani, când am vorbit despre continuumul bolilor, nu cunoşteam mecanismul biochimic care ar fi putut determina aceste stări inflamatorii subacute. Am aflat ulterior despre existenţa proteinelor inflamatorii [115-121].

Unul din studenţii mei mi-a pus la dispoziţie rezultatul unui studiu efectuat în Statele Unite care arată că schizofrenia, cel mai probabil este rezultatul unui proces inflamator [122]. Reacţia imediată a cercetatorilor, a fost să gasească un medicament antiinflamator care sa trateze schizofrenia. Deci în toţi aceşti ani nu ne-am dat seama că acest mod de gândire este unul greşit şi chiar şi în aceste stadii finale continuăm să insistăm pe acest mod de gândire,  eliminâd stresorul în locul întăririi sistemului imunitar.

Gândirea medicală convenţionalăesteurmătoarea “Haideţi să identificăm agentul responsabil pentru producerea bolii, să găsim un medicament chimic care să îl elimine şi să vindecăm astfel pacientul”. Ei nu reuşesc să înţeleagăcă aceste procese inflamatorii nu pot fi combătute cu substanţe chimice ci pot fi tratate doar întărind sistemul imunitar. Dacă medicina nu se desparte de acest mod de gândire, umanitatea va continua să experimenteze boli din ce în ce mai complexe şi care vor fi tot mai dificil de vindecat.

Homeopatia poate readuce sistemul imunitar la starea sa originală  de rezistenţă

Organismul are capacitatea de a reacţiona împotriva factorilor din mediul înconjurator, iar această capacitate ar trebui întărită , nu supresată, astfel încât dispariţia inflamaţiei să se facă natural, fără  a fi împinsă în planuri mai profunde. Acest întreg proces de reacţie, pe care organismul îl produce într-o boala inflamatorie acută cu febră înaltă, este “rezultatul a milioane de reacţii biochimice”, toate având ca scop restabilirea echilibrului pierdut – restabilirea homeostaziei. Dacă, printr-o medicaţie chimică brutală ,acest proces este întrerupt şi este forţat să dispară, mecanismul de apărare nu va mai putea atinge acel punct culminant al misiunii sale de vindecare şi care poate readuce homeostazia, iar organismul ar fi obligat să îşi regrupeze forţele de apărare,  sistemul imunitar luând decizia să apeleze la o linie de apărare situată mai profund, interiorizând procesul inflamator. Acesta reprezintă punctul de plecare al unei boli cronice. Poate fi vorba de o boală de colagen, lupus eritematos sistemic, psoriazis, scleroză multiplă ,o boală neuromusculară sau psihică, autism, etc, toate au in spate un proces similar. Diferenţa cea mai importantă este aceea că de această dată, sistemul imunitar nu-şi mai poate aduna forţeleca să ducă la bun sfârşit procesul de vindecare.  Dacă ar exista un sistem terapeutic mai bun, care sa trateze bolile acute prin mijloace mai blânde, atunci sistemul imunitar nu ar mai fi nevoit să facă compromisuri şi să accepte ca perturbarea să patrundă mai adânc. Supresia febrei la femei însărcinate sau la copiii mici poate duce la declanşarea autismului [123]. Copiii cu autism fac rar febră – ei faceau febră înainte să devină bolnavi de autism, de exemplu mulţi dintre ei au in antecedente otite medii repetate, cu febră înaltă, care au fost supresate cu antibiotice sau antipiretice puternice. E interesantă observaţia conform căreia, dacă aceşti copii fac febră, autismul se ameliorează [124]. Daca tratamentul e corect, revin reacţiile febrile, în timp ce comportamentul copilului cu autism se ameliorează dramatic. Bolile  sistemului nervos periferic şi sistemului nervos central  afectează din ce în ce mai mult societatea noastră modernă . Ştiut fiind că encefalul este cel mai important organ, dacă vom continua să împingem boala spre centrul organismului, vom deveni martorii unei creşteri extraordinare a incidenţei bolilor psihice.

Cercetatorii japonezi, au constatat că pot trata cancerul producând febră, [125] în scopul creşterii temperaturii folosind diferite antigene şi au avut câteva rezultate cu adevarat remarcabile. Ei au introdus în organism agenţi care cauzează febră, organismul a reacţionat şi au observat o ameliorare a cancerului [126]. Acelaşi lucru a fost observat la copiii afectaţi de autism [127].

Să sperăm că am reuşitsă  raspundem copilului la intrebarea pe care ne-a pus-o: “De ce mă tot îmbolnavesc?” - de ce  a început cu amigdalite şi a ajuns acum să facă astm.

Discuţie

Orice pas înainte pe care omul aîncercat să îl facă în demersul său ştiinţific, a întâmpinat întotdeauna rezistenţă. Istoria umanităţii, este plină de astfel de revoluţii sociale sau ştiinţifice, care au zguduit fundamentele şi convingerile existente ale oamenilor.

În mod invariabil, aceste descoperiri au avut nevoie de mulţi ani până când au fost minuţios elaborate şi acceptate. În orice caz, fiecare din aceşti paşi importanţi au deschis orizonturi mai largi ca niciodată, care au permis progresul umanităţii. Homeopatia reprezintă una din aceste mari revoluţii, şi cum acţionează la niveluri necunoscute sau prea puţin explorate ale universului uman, sunt necesari mai mult de 200 de ani (de la momentul descoperirii ei de Samuel Hahnemann) înainte ca lumea ştiinţifică să devină deschisă spre o evaluare serioasă şi corectă a efectului ei minunat asupra oamenilor şi  animalelor,  regăsit în zecile de mii de dovezi pe care astăzi le avem la dispoziţie [128-129].

Suntem cu toţii conştienţi de faptul că nicio vieţuitoare nu se poate sustrage legilor termodinamicii. Conform celei de a doua din aceste legi, în mod spontan, întregul organism tinde spre un maxim posibil de dezordine (entropie). Contracararea acestei tendinţe spre haos este posibilă doar printr-un aport de energie liberă în sistem. Nimeni nu poate nega existenţa unei dualităţi în orice fiinţă vie, în care tendinţa universală spre dezordine, entropie,( ce începe să se producă spontan deîndată ce orice vieţuitoare moare) este permanent contracarată de o tendinţa intrinsecă spre ordine şi armonie prinechilibrul forţelor care  menţin  ,,viaţa.”

 

Descoperirea minunatelor şi complexelor mecanisme biochimice i-a impulsionat pe oameni să experimenteze posibilitatea de a le influenţa prin introducerea altor molecule în sistemul – organism, încercând astfel să modifice traseul acestor mecanisme şi săcontroleze “cauzele” disfuncţionalităţii. De fapt, într-un sistem energetic care se autoreglează de mai bine de 4 miliarde de ani, mecanismele biochimice observate atunci când sistemul e în dezechilibru (de exemplu în febra mare), nu reprezintă nimic altceva decât rezultatul final al găsirii celei mai bune soluţii posibile, soluţie pe care a găsit-o un mecanism de apărare extraordinar şi inteligent, în încercarea sa de a restabili ordinea în sistemul afectat de factorul de stres.

Prin urmare, aceste efecte metabolice nu ar trebui să suporte interferenţa unor medicamente chimice, pentru că acestea nu vor face decât să împiedice mecanismul de apărare în expresia sa inteligentă spre recuperare. Dimpotrivă, îndepartând perturbarile “energetice” care l-au slăbit, este necesar să susţinem capacitatea mecanismului de apărare .

Concluzii

­­­­­­­­­­­­­Orice fiinţă umană este afectată de boli acute şi cronice care sunt interconectate de-a lungul intregii vieţi prin "continuumul  substratului unic al tuturor bolilor" care îndreaptă organismul spre o boală finală, care va marca sfârşitul vieţii sale.Se pune întrebarea  dacă medicina poate descoperi metode de tratament a bolilor acute – care, aşa cum am aflat, dau startul dezechilibrului organismului– cu mijloace blânde, care să susţină şi să întărească reacţia naturală a sistemului imun, fără a acţiona supresiv cu medicamente chimice puternice care pot deteriora  ireversibil  sistemului imunitar.

Mecanismul de apărare ca întreg pare a avea o inteligenţă “superioară”, care atunci când se află sub orice tip de stres, e capabilă să menţină un echilibru optim. În anumite condiţii, dacă însă, organismul nu mai poate depaşi şi neutraliza factorii de strescât problema este încăsituată periferic, se va periclita bunăstarea sa în ansamblu, şi linia de apărare va fi transferată la un nivel mai profund, prin mobilizarea mecanismelor de apărare dintr-unorgan sau sistem din profunzime, şi de aceea ierarhic maiimportant ,marcând astfel ,,debutul” unei boli cronice degenerative.

Modelul prezentat aici este rezultatul celor aproape 50 de ani de observaţie directă a zeci de mii de pacienţi.

Copyright © 2016 dr. Nagy Kinga Krisztina. All Rights Reserved. Vector by jIT